Când Universul îți șoptește...

   Iubirea celor doi...  

 

 

    Iar Soarele și Luna

    S-ar întâlni într-una

    Să-și mai șoptească doară

    Dulceți de odinioară...

    De pe un tărâm de apă,

    Cu luciu spumegată

    Și cu sclipi de argint

    Ce-n brațe te cuprind..

Dar Timpul dintr-odată

Vrea să îi despartă

Fără a ține seamă

De magica lor artă!

El știe doar de un ticăt

Ce bate fără țipăt,

El știe doar de un pas

Ce bate fără glas!

    Și’ mpinge Luna-n colo

    Spre alt tărâm... focos...

    Iar Soarele rămâne

    Acolo în apă jos...

    Așteptând ca Timpul

    Să ajungă-n dreptul lui

    Și să-l milostivească

    Din nou la Luna lui...

 

El știe că are doară

Din nou să se înconjoare

De liniștea-i suflare

Ce apare-n zare...

Iar apa spumegată,

Cu licăriri de argint

Nu mai e acolo,

Doar focul, mistuind!

 

    Iar Luna jucăușă

    Devine chițibușă!

    Ea ar vrea acuma

    Să guste din cutuma,

    Conform căreia în foc,

    Ne apucă drag de joc!

    Și magica-i suflare

    Devine tulburare!

 

Dar pân’ s-apuce iară

În brațe s-o cuprindă,

Și-n flăcări să o simtă

Și jucăușa-i stare!!!

A lui Lună, oare...

Unde a dispărut în zare?

Cum din nou, lui, Soare...

Rămâne-i doar ardoare...?

 

    „E timpul....

    Din nou Timpul...

    E cel care mă lasă, puțin, să gust... cu dor...

    O amăgire, cum că...

    Ne-am întâlni din nou...

    Dar tot el ’mi dă speranța,

    Că pe pământ romanța, din magica-i ei formă

    Are să se transforme!

    Mireasă ea să-mi fie de acum în veșnicie...”

 

Își spuse Soare în sine

“Poate...ar fi mai bine,

S-ascult bătaia Lui,

Și ritmul ce-mi propune

Să-mi fie povățuire!

Ca pe pământ apoi,

Iubirea noastră-n doi

Să fie pecetluită

De binecuvântarea Lui... ”

 

 

    Și nuntă mare fu într-o strigare!

    Când Luna cea timidă

    Atinse-n într-o clipită,

    Pământul, care acum,

    Părea să îi de-a formă...

    Așa cum nu credea vreodată...

    Speranței gândului,

    Că are ca să simtă

    Atât de aproape-i inimii

    Pe Soarele ei...

 

Acum... liniștea se așterne

In sufletul lor pur...

Căci mângâierea... parcă

Îmbracă formă îndată...

La fel...îmbrățișarea...

E mai reală acum,

Căci pe pământ se simte

Asemeni muritorilor...

 

 

    Dar oare vântul se simte încetinel?

    E doar o adiere sau vine el de fel?

    Iar Timpul le răspunse:

    „Voi știți ... aievea stelelor ce vă-nconjor...

    Că e din nou timpul să vă lăsați în zbor

    Dar doar o adiere...

    Sau un zbor lin, căci aerul vă știe, cunoaște dorul...dor...

 

Iar licărirea apei

Și sunetul ei calm...

Devin învolburare

Simțind prezența lor,

Auzind iar șoapte,

Se pregătesc cu dor

Să-ntimpine... cu brațele deschise

Iubirea mare

Și al lor dor...

 

    Pentru ca timpul este un ritm ciclic, iar pe spirala acestuia, cu fiecare clipa ne intoarcem nu înapoi, ci mai adânc în noi...

    Pentru toți cei care iubesc Soarele, Luna, planetele si stelele, cele patru elementele și tot misterul Universului... 

    Pentru toți cei care poartă în suflet dorul...

    Fie ca aceste versuri să-ți atingă sufletul, acolo unde cuvintele devin lumină...

    Multumesc tuturor forțelor și ființelor de lumină din Univers care au complotat într-o noapte liniștită și mi-au șoptit aceste versuri, dragi mie!

    Sper să te inspire și pe tine!

 

Sursa imagine: creație proprie

Sursa versuri: Universul, creație proprie